O ploaie rece de iarnă, cerne întruna... rece şi duşmănoasă în încercarea de a ne distruge în urma contopirii cu pământul. Demnitatea cu care aştept inevitabila coliziune, face să suport inconştient cum sunt strivit de greutatea cerului şi densitatea pământului. Durerea ripostează... rostogolit peste pământul fără apărare mă simt sufocat de temeri, iar ploaia cerne continuu. Fragilitatea fatală a speciei mă înspăimântă. Aceaşi revelaţie „firavi ca nişte trestii”. De fapt, doar trupul se simte legat pe veşnicie de pământ.
Cerul, imperturbabil, incearcă să hotărască pentru mine? Ignor speculaţia, fără să renunţ la gestul iraţional... Cataclismul speculativ al ploii şoptite şi al glodului înţelegerii face ca revolta ritmică şi agresivă a inimii, aventurate într-o adolescentă şi inconştientă aventură să îşi asume întregul risc, poate al uitarii, poate al îndoielii, poate un examen al rezistenţei sentimentelor umane.
Impresia că nu aparţin nimănui, nici locurilor natale, nici locurilor părăsite, rămase departe, nici locurilor în care mă aflu, respir, trăiesc, mă face curios şi descopăr că sunt un străin. Un călător firav întotdeauna singur, legat de veşnicie şi de cerul ameninţător.
Privesc spre cer, a câta oara... pentru a vedea oglinda sufletului aceluiaş om gârbovit.
Un gând se naşte: poate trăim de fiecare dată, inconştient, un sentiment ce ar putea să fie ultimul.
Prima zăpadă va veni şi nu vom şti.
