Ştiut faptul că a trăi înseamnă a suferii, existând ca fiinţe vi şi trebuie să ne mistuim povara ce o purtăm pentru a atinge Iluminarea.
Credem în meşteşugul evoluţiei şi al creaţiei deoarece oglindeşte lumea văzută şi nevăzută în felurite chipuri, prin forme, conture şi culori, oglindind nuanţe şi vibraţii ale Universului – răsfrânt în puritatea inimilor noastre de copii şi reconfigurate în existenţa noastră efemeră.
Dar divin, reconfigurat de această dată într-o lume plăcută, poate mai bună, mai primitoare şi mai binevoitoare în care legământul nescris şi negrăit, cumpănă între milenii, s-a înclinat până la capăt în direcţia otrăvită de perfidia şi viclenia înşelăciunii şi falsităţii, afirmând că în circumstanţele actuale vom prefera fără ezitare să ne aşezăm de partea auditoriului celest, cel ce priveşte şi acceptă mişcarea elementelor ca pe ceva firesc – încercând şi de această dată, să ne descoperim sub forma unor creatori de gânduri spirituale, dar reuşind să derutăm şi să dezamăgim printr-o atitudine ambiguă, sau dacă nu de-a dreptul ofensatoare.
Nu încerc să înţeleg această lume perfectă, încerc doar să înţeleg ce încearcă să mai gândească inconştientul din spaţiul ce mă înconjoară - locul în care unii îşi leapădă jegul primordial al juxtapunerii haotice de celule masculine efeminizate. În sintaxă, juxtapunerea este alăturarea a două entităţi care se află într-un anumit raport sintactic una cu cealaltă, fără vreun cuvânt intermediar, dar în textul meu ininteligibil, confuz şi hilar ar putea să sune ca un strigăt la revoltă, o ameninţare a lumii materiale, unde un biet fir de nisip se revoltă Universului.
În lumina valorilor perene aceste gânduri nu reprezintă nimic, dar poate vor reuşi cândva să ne conducă la ce este bun. În schimb, binele şi răul nu înseamnă nimic, pentru că aparţin acestei lumi, văzută ca o iluzie şi care reprezintă realitatea ultimă, nemanifestată.
Astfel descopăr că din palmele împreunate ale lungilor zile ploioase, lumi apuse şi uitate îşi revendică pacea, transformare a retragerii din divin, printr-o linişte psihosomatică ce depăşeşte înţelegerea şi durează.
Universuri vor apune în Soarele dimineţii luminându-ne bucuria reînvierii, esenţă visată pe meleaguri onirice în care formele trec, visând vise noi, supunându-le voinţei, ajutându-ne să ne trezim într-o mai mare autocunoaştere, sau poate lipsiţi de semnificaţie, peste veacuri vom fi doar o rece şi palidă stea.
Ieşind din întuneric şi frig, istoria se repetă în lumina neclară a conştiinţei dimineţii, iar gânduri plutitoare ale unui hăţiş de emoţie ilogică şi fără obiect se trezesc, repezindu-se de-a valma spre ordinea unei noi amiezi, apoi lent se îndreaptă spre mistica viziune a crepusculului, caustic declin al amurgului, pentru a finaliza printr-o scurtă unduire a aripilor uriaşe ale unui fluture peste un ocean învolburat de linişte.
În zadar, aşteptând focalizarea paradisului pierdut şi parcă din cauza ignoranţei cei îndeamnă pe cei ajunşi pe meleagurile întâmplătoare, descoperim cum cedează mult prea uşor vânzării sufletului lor, ultima opţiune înţeleasă drept sacră, se pierde în vârtejul paşilor ameţiţi de bucuria unică de a crea, de a comunica şi a transmite mesaje limpezi, sincere şi nealterate, nu rosturile îndeletnicirii lor care doar prin neatenţie, indiferenţă şi nepăsătoare inconştienţă faţă de divinitatea menirii pot conduce la efecte distorsionate de percepţie, la batjocură şi negrăită scârbă – considerate printre cele mai nobile şi de laudă virtuţi ale activităţilor omeneşti.
