Toamna, un anotimp cât un vis

Am vise, 

ai vise, 

are vise, 

avem vise...

Visez, după ce am descoperit o nouă lume în care visez. O lume a îngerilor și a frunzelor luate de vânt, locul în care durerea singurătăți a zburat printre nori devenind fericirea a două frunze purtate în neant. Prin urmare voi opri orice activitate, cu excepția uneia singure: voi continua să visez. 

De ce? 

Pentru că am descoperit că visele devin realitate, exact ca și atunci când, ținându-mă de mână, mi-am dat voie sa alunec în interiorul aromat al sufletului tău. Acolo am văzut o lume cu totul nouă.

Îmi era teamă să scot vreun sunet, de frică să nu-ți întrerup zborul, de teamă să nu te îngrozesc cu vocea mea zgomotoasă, nederanjându-ți ordinea interioară și reducându-ți lumea la tăcere. Dar zburdând prin acest tărâm al sufletului, prin visele noastre incredibile și colorate, aplanez conflicte interioare cu atingeri diafane de vise frumoase. 

Trecerea mea nu lasă cicatrici, ar durea prea tare. Las odată cu scurta mea vizită rotocoale de vise cu speranța că vor rodi, vor face fructe și am putea să le culegem. 

Vise ce urmează să le trăim.

Toamnă, toamnă vrem...sau avem dobitoci

Oare de ce îmi încurc existența refulând din nou? A venit toamna, sfârșitul unor vieți ce vor renaște, cândva. Sigur la primăvară. Mda, plantele, fluturașii și așa mai departe. Dar nu voi fi plictisitor. Mă gândesc la rasa umană și la nepăsarea ei. Mă gândesc la mediu și la modul devastator al acestei vieți violente. Sub toate formele ei. Sigur nu veți înțelege, nu aveți cum... neuronii voștri (poate, celula glială cu catenă lungă, ultima rămasă, sigur aceea care vă mai ajută să umblați ca niște zombi printre copacii ce își scutură frunzele ruginii) au crăpat de mult.

Nu transmit nici un mesaj. Doar mă exprim. În scris. Ca un dobitoc căruia îi este frică să își arate chipul. 

Este doar un mesaj sinistru, care nu poate afecta imperiosul creier uman, faptul că ați realizat decorurilor atât de frumoase în care s-au folosit materiale biodegradabile (PET-uri, Pampersi, saci de haine vechi, cutii de bere sau de drink soda) şi mare parte din energia ce o folosiți în platoul natural al studioului foto provenea din surse eco (Soarele), mă face să vă condamn la abureala veșnică, prin faptul că vă mințiți. 

E toamnă, iar dacă nu vă mai amintiți, vă amintesc eu: Vine iarna!

Și o iubesc.

Un altfe de...

Ca să mai râzi... băăăăă, că azi te las. Fraiere.

Leu (23.07-22.08)

Planeta dominantă: Soarele, astrul egoismului şi îngâmfării.

Animalul sacru: pisica (animal la fel de nerecunoscător).

Personalitate: 

Leul este un lider înnăscut şi, ca toţi liderii, se înalţă strivindu-i pe cei cu mai mult bun-simţ decât el. Subordonaţii îi acordă respectul cuvenit, dar l-ar strânge de gât cu maximă plăcere. Ambiţie, ca nimeni altul; consideră că a atins poziţia cuvenită doar atunci când nu mai are vreun loc alb pe cartea de vizită. Nu acceptă să piardă, este dispus să se răzbune chiar și în urma unui simplu accident, o neatentă și nevinovată călcătură pe bătături, poate duce la legarea piciorului oponentului pe șina de tren.  Nu este narcisist, dar se iubeşte atât de mult pe sine încât îşi pupă oglinjoara de câte ori se crede singur. Este aşa de obsedat de onoruri că, dacă primeşte o cupă la campionatul de şotron, e în stare să umble cu ea atârnată la gât, să vadă lumea cât de grozav este. Atrage atenţia în orice adunare: fie este cel mai înzorzonat personaj, fie aruncă cu banii în toate părţile, fie poartă o armă de jucărie. Pozează tot timpul, doarme pe stânga fiindcă profilul drept îl avantajează mai mult şi arată cu degetul mijlociu ca să-şi expună mai bine diamantul de multe carate. În dragoste, este la fel de înflăcărat ca un furnal şi la fel de discret o trompetă cu amplificator.

Meseria potrivită: împărat, killer, pescar.

Pizza magică: Diavola.

Medicamentul norocos: toxina botulinică.

Acum mă cunoști. Așa că nu comenta.

Grădi-cultate

Zi mohorâtă de toamnă, cică de mâine ar ieși soarele, sau poate o să ningă. Eee, ce mai contează. CATv căzut. Telefonia mobilă căzută – connecting people – yep, noroc ca merge netu. Un cretin îmi trimite un mesaj și mă întreabă: 

- Ce faci măh? 

- Zac, îi răspund. 

- Păi de ce? 

- Și ce-ai vrea mă, tâmpitule să fac pe vremea asta? 

- Păi odihnește-te, numără banii sau confecționează niște copii! (sic!) 

- Mare dreptate ai. Odihnit îs, bani-s de plastic, iar copii să mi alăpteze măta bă, sau Badea Gheorghe pe ea! Și închid, că doar tâmpitu încerca să-mi strice ziua. 

Mare dreptate putea sa aibe. Începusem ziua săpând prin noianul de amintiri și am ajuns la un punct deosebit de sensibil al existenței colegei mele de apartament. 

Cândva, în copilăria ei, cică ar fi avut și ea (Cucoana) 3 ani și cică trebuia dusă la grădiniță. Pregătirea psihologică a copilului, totul cu două săptămâni mai devreme, pregătirea hăinuțelor, a gentuței pentru supliment, apă și alte dulciuri, pregătirea jucăriilor că... nah, cine știe dacă or fi jucării la Grădi și copilului n-o să-i placă (cu toate că ea își plimba toată ziua bucata de cordelină și bățul – devenite leagăn pe orice bară sau creangă a oricărul pom, în funcție de fraierul pe care îl prindea ca să-i înnoade sau deznoade cordelina, fiind și unica jucărie agreată 70% din zi – studiu statistic realizat pe parcursul a 2 săptămâni). 

Ziua cu pricina... era o zi ca oricare alta, cafea, tutun, știrile cu Dedu și cam aceleași minciuni, horoscopul cu Nety și vrăjala ei din stele, pregătit mic dejun pentru doi, eu și Cucoana. Acum apare problema. 

Trezește-o. 

Încerc sub diferite forme o trezire la realitatea iluzorie a primei zile la Grădi... degeaba. 

Mi se răspunde cu cuvinte foarte bine articulate: 

- Lasă-măăăă!!! 

- Pleacăăăăăăăă!!! 

- Oaaaaaauuuuuuuuuu! Nuuuuuuuuu! 

Ok, toate au o limită, dar parcă ne pregătisem două săptămâni pentru această zi. 

Se pare că doar eu. 

Până la urmă cedez, iau copilu sub braț, spăl copilu, îmbrac copilu, hrănesc copilu, adun mâncarea aruncată, șterg copilu, dezbrac copilu, spăl din nou copilu, îmbrac din nou copilu, ia buchetu de flori pentru educatoare, copilu aruncă florile supărată că nu-s pentru ea, recuperez florile, pun în gentuță cordelina și bățu, pun gentuța în rucsăcel că e mai util, ia copilu în cârcă și fugi la grădiniță foarte calm și fără să mă enervez. 

Copii mulți, dar parcă și mai mulți plângeau, în rest multe mame la fel de înlăcrimate. 

Cucoana se uită speriată la toți acei mini indivizi ce chirăiau și se hotărăște să se retragă în cutia cea mare din fundul clasei. Îi văd lacrimi în ochi, dar nu aud bocete sau alte urlete. Se introbagă într-o chestie sub formă de cub, totul după 3 tentative nereușite de a escalada pereții acesteia, cu toate că nu aveau mai mult de 80 cm înălțime. Puțin panicat urmăresc activitatea tinerei educatoare, în speranța că poate îmi va zâmbi și-mi va extrage plodul din cutia respectivă. 

Sughițuri, bocete și alte lacrimi sunt brusc oprite de o explozie de culori. Spațiul aerian al sălii inundate cu plozi e străbătut de jucării ce se pare că decolează pe rând din cutia în care Cucoana sa retras. O masă haotică de mini indivizi prinde viață, uită de lacrimi și începe să viermuiescă prin sala de clasă în căutarea cât mai multor jucării. Alte urlete, de data acesta prind un iz de sunete ceva mai vesele, parcă și ceva note de bucurie. Puțin speriată educatoarea își dă seama că primul meci e pierdut: Cucoana – The Class : 1 – 0. 

Dispar urgent, din mai multe laitmotive lăsând în urma armonia ritmică a unei trombe de praf, totul pentru a nu fi împovărat cu transportul prea rapid al unui copil spre casă și al lipsi de marile realizări ale cursurilor de la grădiniță. 

Mă postez pentru 2 ore la o terasă în apropiere, nu din alt motiv, ci acela de a vedea utilitatea și rapiditatea utilizări numărului de urgență 112. 

Bașca. Așezat în fața paharului cu nectar de piersici, îl admir ca pe o Fântână a dorințelor și sorb prima gură de lichid 100% natural cu o concentrație de maxim 5% pulpă de fruct, apoi cu un neuron extrem de vitaminizat îmi pun o dorință... Nu se întâmplă nimic, din contră mă simt obligat să mă răcoresc cu încă un nectar 100% natural... etc. etc., toată acestă zdroabă datorată efortului depus pentru educației lu’ copilu. 

Cele două ore trec, îmi mai ofer un bonus de juma de oră pentru liniștea mea sufletească și mă îndrept spre extragerea lu’ Cucoana din Grădi. 

Redescopăr sala de clasă, îmi iau odrasla sub braț, urlete, strigăte de ajutor, observ minori de 5-6 ani uitându-se urât la mine cum o răpesc pe regina jucăriilor, apoi îmi îndrept niște ochi semideschiși spre tânara educatoare, primesc niște fulgere și... Da! Victorie! 

Cucoana – Teacher 2 – 0. 

Zilele s-au perindat cu viteză, toamnă, iarnă, primăvară, vacanță, apoi anotimpurile s-au reluat. Nu pot spune cine a ieșit învingător, dar sunt sigur că diferența a fost foarte mică. La fel de sigur sunt ca tot ea a ieșit învingătoare, iar la părăsirea lui Grădi (pentru că nu au putut să o dea afară) o bună parte din educatori au organizat o beție ad-hoc. 

Nu am aflat până la încheierea ediției de atunci, dacă au mai fost și alte victime ale educației impuse la Grădi, dar sigur odraslele noastre au ieșit victorioase. 

Anii au trecut, chiar mai repede decât aș fi dorit eu sau Cucoana. Au fost lungi despărțiri, revederi, reîntâlniri, traiul în comun cu bine și cu rele. 

Problemele existențiale au reapărut la fiecare salt evolutiv al Cucoanei. Chiar dacă a mai pus un metru pe ea, sau în jurul ei, sau deasupra și pe lângă, dar se pare că a rămas aceeași ființă încăpățânată ce aduna victorii la Grădi și medalii în viața de zi cu zi. Activitatea acerbă din acest spațiu mioritic al viețuiri noastre simple, a creat complexitatea unei relații concurențiale care nu poate să își arate colții. 

Acum începe un alt meci, o nouă luptă, așa că mă simt obligat să încep ziua foarte devreme și foarte bine dispus. Cafea, tutun, știrile cu Dedu și cam aceleași minciuni, horoscopul cu Nety și vrăjala ei din stele, pregătirea unui mic dejun pentru doi, eu și Cucoana, plus o mare problemă. Trezește-o. 

Încerc sub diferite forme o trezire mai puțin brutală... degeaba. Apoi cedez. 

- Făăăăă, trezește-te! 

Mi se răspunde cu aceleași cuvinte foarte bine articulate, ca în urmă cu mulți ani: 

- Lasă-măăăă în pace!!! 

- Pleacăăăăăăăă! Dorm! 

- Cucoană, e prima ta zi la facultate! Deșteptareaaaaa... îi mai spun. 

- Tu vorbești serios? E gata vacanța? Vezi-ți tu de treaba ta și termină cu glumele astea morbide. 

Brusc, deschide ochii aia mari și cafenii se uita urât la mine, mă ejectează cu o grimasă. Sunt în culmea fericirii, sa trezit. 

Nu o mai duc și la Facultă, nu mai e nevoie. În schimb stau acasă nerăbdător și aștept verdictul. 

* * * 

Ziua e pe trecute, ușa se deschide încet. Poate e obosită, poate e tristă, poate nu e ce și-a dorit. Dar... Cucoana îmi apare cu un zâmbet angelic. Auleuuu! A luat conducerea. Oare ce am creat?

Zbor

Nu am mai visat de mult timp că zbor. Sau poate nu am mai putut. Aripile mi-au obosit, poate au ofilit, poate au căzut sau poate au fost smulse.

Simbol al existenței, un secret de mult uitat, îmi reamintește să nu îmi fie teamă de ce sunt și de ce voi deveni. Indiferent la bagajul de amintiri acumulat și de care mă debarasez, zbor spre viitor concentrându-mă asupra prezentului, elaborând gânduri ce zboară aidoma aburului cănii de cafea, devenind stropi de ploaie. Se izbesc cu putere de umbrela de cristal, ca un zâmbet al unui somn de vară petrecut sub cerul înstelat. Mă întorc pentru a resimți primul pas vibrant și modul de a înțelege trăirile, bucuriile sau supărările tale. Îmi țin respirația vrăjind timpul, ignorând trecutul, simțind nemurirea clipei, acceptând maturizarea speranței. 

Îți simt sufletul adormit ce se trezește îmbujorat după o noapte de feerie, o noapte în care amândoi am zâmbit după mult timp. În perfecțiunea momentului descopăr calea cea lungă a descoperiri aproapelui și se interpune între suflet, dorință, speranță.

Și aripi cresc din nou.

În mii de clipe am întins aripile spre chipul din ceață, lumina fiecărui răsărit sa împrăștiat, iar gândurile au devenit amare, apoi în fiecare asfințit ți-am intuit făptura, iar regăsirea poate mă va face mai înțelept. Zborul a fost un vis, visul o realitate împlinită... iar acum cu sufletul treaz zbor în această materie ce există în afara conștiinței mele și independent de ea.

Zborul capătă sens, apoi devine un arhitect al sufletului ce și-a găsit liniștea interioară în zâmbetul tău.

Și zbor...

Vis de septembrie

Zburătăcind printre meandrele eternității în urmărirea  fulgului de nea redescopăr fluturașul apărut din trecutul unui alt paradis pierdut în haos, apoi realizez că nemurirea florilor de scai nu e eterna. Mișcarea amplă a aripilor în zborul anapoda, imprimă fluturașului o traiectorie ciudată ce mă face să zâmbesc la bucuria primului surâs, dar un prim tremur hibernal îmi amintește că iarna e aproape. Deschid o cutie a sufletului pentru a oferi lumina, căldura, iubirea și binecuvântarea vieții.

Pufi de nea vor înlocui zborul fluturașului, căderea lor lină nu va avea nimic cu zborul haotic al cuvintelor prin labirintul paradoxurilor.

Până la o nouă revedere îmi va fi dor de fluturașul ce îmi aduce primăvara cu fiecare zâmbet. 

Dar împreună vom aștepta acel zâmbet uriaș al soarelui, surâsul ce ne va extrage din coconul în care hibernăm. Apoi ne vor crește aripi diafane și ne vom înlănțui într-un dans diabolic printre nori și flori și stele.

Fluturaș anapoda

Încearc să combin noul fără a mă limita, încercând să-mi onorez cea mai veche promisiune. Dezvolt o mare încredere în mine, în univers și în mama natură, iar apoi experimentez mai mult decât cred taine ale destinului. Timpul pierdut mi-l dedic dezvoltării personale, călătoriilor fără direcție și scop, cărților cu esență și muzicii. Acțiunile viitorului trecut mi-au dat prea multe subiecte de analizat. 

Descopăr lăcașe ascunse care mă direcționează spre cotloane luminoase și mai tăcute decât mine, îmi șoptesc să mă pregătesc pentru ceva mare și să cred. 

Sincer să fiu par lipsit de sentimente, dar îmi iubesc teribil viața, indiferent de consistența efortului sunt dornic de a mă recunoaște printre secretele universului.

Meschin ca intotdeauna, nu iubesc prea multe, dar sunt fascinat de aproape tot, de la primul fir de iarbă al zorilor, la zborul decadent al fluturașului și până la apusul decent al trandafirului.

Pare un mod decent de a-mi accepta destinul, dar este o calea mai importantă decât destinul însăși.

Alergând prin basme

Îmi place ca în fiecare zi să merg, să alerg, să mă plimb întotdeauna pe altă uliță sau o nouă potecă, cunoscute sau mai puțin umblate. Plimbarea de azi a avut un traseu mai puțin bătut de urma pașilor mei. Dar nu asta e esențial. Importantă a fost această zi, o zi în care am dat o importanță majoră amănuntelor.

Pașind prin iarba umedă fără nici o grijă, doar amintiri ale copilărie în care alergam cu teneșii rupti și urlam cât mai tare alături de ceilalți prieteni ai copilăriei, găsesc pe marginea potecii câteva boabe de fasole. Mă opresc le admir, câteva pestrițe, câteva albe, restul tărcate. Poate un om amărât a trecut pe aici, spre casă, poate sacoșă i sa rupt și le-a pierdut. Sigur se va întoarce sa le adune. Poteca se indreaptă spre o gospodărie, iar în poiana din față o gâscă se ridică din iarbă, speriată de prezența mea, abandonând un ou galben, lucitor, cred că clocea. Săraca, am speriat-o.

Miresmele pădurii și aburul evaporat din iarbă mă fac să simt în jurul meu o lume de basm. Nu acord prea multă atenție căluțului alb care trece în galop pe lângă mine. Săracul avea ceva în frunte, poate vreo malformație sau poate cineva a făcut o glumă proastă bietului animal legându-i ceva pe frunte. Aleargă atât de frumos, da, este un animal sănătos și îngrijit.

În vale se aude susurul unui pârâu. Un curs de apă limpede ce aleargă printre pietre. Mă aplec pentru a sorbi câteva guri din apa-i răcoroasă și plină de viață când, în mâinile făcute căuș se strecoară un mic peștișor auriu. Privesc forma zglobie, speriată și plină de viață. În mintea mea apare o amintire, un scurt mesaj: „Pune-ți trei dorințe și te rog eliberează-mă!” Normal, îl eliberez și-mi văd de drum mai departe.

Ultimele peisaje ale unui mediu natural încep să se contopească cu peisajul urban. Ajuns în civilizație, redevin omul. Conștientizez scurta aventură, basmul, și deloc surprins de mizeria urbană descopăr cât am fost de fericit.

Aceasta a fost ziua de azi.

De-a v-ați ascunselea cu Luna

Gânduri murdare planează asemeni unor iepurași roz cicălitori. Caut călimara pentru a descrie aceste mizerii și descopăr un joc uitat al copilăriei. Nu am nevoie de pană, visele sunt repetitive și nu pot fi uitate. Îți ascunzi nudul în valuri de aburi taioase, dar inspirat de o umbră contextuală îmi dai voie să îți mângâi forma plină de savoare. 

Inscripionez fiecare iepuraș oscilant cu atingeri vibrante, fugărindu-l prin rotocoale de fum. În liniștea rămasă iți admir perfecțiunea, vibrez la atingerea efemeră a luminii tale, descoperind că nu ești vulnerabilă. Captivă într-un labirint al norilor reflexia ta lasă arome de lumină peste florile de pe pervaz surprinzând secvențe fierbinți atunci când cerul se lasă mai jos decât norii. 

Vreau să te privesc mai mult, să te admir și să ascult șoaptele îndrăgostiților din acest ceas de seară, dar vălătuci de nori te ascund și nu mai pot să ating Universul.

În seara aceasta va ploua.

Vise

Culeg vise de mic, le culegeam şi la 10 ani, şi la 20, poate şi la 25, sigur şi acum. Unele realizabile, altele imposibile, pe cele frumoase şi pe cele din alte existenţe efemere. Le colecţionez şi e dreptul meu să îmi doresc mai mult. 

Descopăr din vieţile anterioare cum coexistă vise fragmentate până la incoerenţă. Le pun cap la cap prin mişcări alambicate pentru a le citii pe litere, le extrag şi le aduc la suprafaţă cu convingerea că amintirile încă trăiesc în mine. Temerile abisului spun să părăsesc visele şi să mă îndrept către adevărata realitate, dar raportul dintre raţional şi iraţional îmi consumă până la autoexcludere majoritatea viselor imposibile. 

Hoinărind liber prin spaţiul oniric observ libertatea visului şi imposibilitatea sufletului de a-şi alege sentimentul veşniciei. Din toată libertatea o pasăre a venit şi mi-a cules visul, a zburat şi la plasat în aer, de unde visul a ales sufletul şi verbul a vrea. 

Acum nu mă pot hotărâ care este lacrima mea. 

Cum să fac să ascund această lacrimă când cea mai atacată parte a universului este creaţia umană. 

Într-o lume dezechilibrată de propriile-i reguli, paradoxul viselor ne întâmpină cu un motiv pe care îl vom afla mai târziu, după ce-l trecem prin filtrul raţiunii, îl judecăm cu mintea şi cu sufletul sau facem alegerea cea mai simplă şi cea mai eficientă – salvăm visele ca pe nişte albume cu poze. 

În ultima perioadă întâlnesc zilnic oameni care spun că nu mai pot lupta cu destinul, indivizi care şi-au abandonat visele. Aş vrea să nu mă supăr pe ei, să trăiesc şi eu ca restul în indiferenţă şi superficialitate... dar este unul din acele lucruri imposibile. 

Visurile imposibile sunt obsedante. 

Ultimul vis vrea să-mi vinzi o zi de vară şi soarele ca să-mi încălzească sufletul. Sau poate că eşti darnică şi mă salvezi de melancolie, poate faci risipă şi îmi oferi şi seara ce urmează, cu o lună plină... molipsitoare ca o îmbrăţişare până în zorii unui nou răsărit, pentru a-ţi oferii la rândul meu o nouă zi. 

Scriu de vise, paradoxuri şi imposibil. Fluturi îmi zburdă prin cap şi încearcă să mă convingă că visele pot fi comune. 

Îmi vine să ţip de durere, mult timp nu am crezut că mai pot să visez. 

Şi nu mai vreau să ţip, ar fi o risipă inutilă să-mi forţez corzile vocale... acum ştiu ce vreau. O să-mi las să-mi crească aripi şi voi fi acolo sus pentru a umple cerul cu suflet.

Volatizare

A dispărut. Carapacea care mă ferea de lumea exterioară s-a volatizat. A luat-o pe altă cale, iar destinul se pregăteşte să arunce o altă carte pe masa de joc. Sau mănuşă. Deschid larg ochii şi mă bucur că soarele răsare şi iarba e tot verde. Şi apoi de ce să nu fiu fericit? Voi profita de fiecare zi pentru că sunt valoroase şi de neînlocuit. Voi profita cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ.

Călător al acestor rânduri: Ai înţeles ceva? De fapt cred că te vei bucura foarte mult dacă m-ai înţelege.

Şi atunci vei observa că profit de realitatea zorilor şi privesc amăgirile din lumea voastră creată din gânduri.

... la mine a înflorit liliacul.

O chestiune de principiu

Mă obsedează chestiunea amorului şi a relaţiilor de cuplu . M-am gândit de multe ori, am făcut comparaţii şi mi-am dat seama că majoritatea prietenilor ce roiesc în jurul meu au tot ce cred că şi-au propus, dar tot singuri sunt. Fac compromisuri pentru că aşa li se pare normal a trăi în mlaştina pe care şi-au creat-o. Sunt (cred) oameni normali ce zburdă în jurul meu, cu obligaţii sau fără, dar totuşi independenţi, cu meserii concrete sau fără, fără dileme existenţiale majore şi, culmea, toţi posesori de carismă.

Mă întreb unde mai este fericirea? 
Ocazional am analizat doar comportamentul masculin, am fost atent la ce fel de alegeri fac ei, bărbaţii. Mi s-a părut incredibil să constat că, pe majoritatea dintre ei, îi atrag exclusiv femeile… imposibile. Evident că există şi excepţii. Dar reţeta succesului în materie de amor contemporan este, din păcate, teribil de ieftină!Privesc în cotidian şi observ că la ora actuală, femeile frumoase sunt singure. Femeile independente sunt singure. Femeile inteligente sunt singure. Iar, dacă nu sunt singure, sunt nefericite. Şi asta se întâmplă tocmai pentru ca 95% dintre noi, bărbaţii, habar nu avem cine suntem sau ce vrem. 
Din păcate pentru prietenii mei (înca), coordonatele unui experiment amoros de succes, de tip contemporan, vor rămâne la stadiul de vis frumos necenzurat. Ar fi inutil să încerc să schiţez câteva reguli de bază prin care să pot “provoca” destinul şi prin care ai încerca să te minţi că ţi-ai întâlnit marea iubire. 
Un lucru ştiu sigur! Că nu sunt o persoană comună şi nici predispusă la compromis.

Curcubeu peste cărare

Motive şi acţiuni convingătoare, pline de substanţă şi esenţă ca o paletă veselă şi largă de culori, fixate parcă să asceadă spre beatitudine. În fiecare zi îşi cer tributul, jinduind de fiecare dată într-o conversaţie plină de fantezie a sufletului pereche, asemeni unui curcubeu aşternul peste o marea involburată de afecţiune, ce colorează umbrele întunecate de atât amar de vreme ale esenţelor vieţilor noastre. Observ gama largă de culori ce se aşterne peste puţinul ce contopeşte liniştea întunecată a uitării, lăsând în urmă singurătatea, disperarea şi durerea. 

Pe cărarea magică şi plină de amintiri, relizăm că n-am trăit niciodată, că ne-am eschivat pornirilor carnale neştiind a oferii primul sărut. Am devenit apropiaţi pentru că ne-am dorit să alergăm desculţi prin roua dimineţii şi visăm să sărutăm gâtul celui drag a cărui mână o tinem strâns pentru a nu o pierde. Lucruri simple care de fapt ne fac viaţa atât de specială. 

Arătându-mi sentimentele te las să mă descoperi, să râzi de mine, să râzi cu mine, să râd fericit ca să par un nebun, dacă nu aş risca ar însemna să nu fac nimic, să nu am nimic, să fiu un nimic.

Anticipez următoare mişcare pentru că ştiu că există un drum spre ea, spre lumină şi armonie, iar când este un zâmbet de lumină, vom  găsim în suflet  nostru ceea ce ne refuză lumea întreagă. Prin urmare suntem ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce am ales să devenim, căci orice am pierde, tot pe noi înşine ne vom regăsi.

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu cade niciodată.” (Corinteni 13,4).

Agonie

Aștept momentul când mă voi înălța spre alt tărâm, unde nu sunt decât Vânturi și Abisuri, acolo unde se învolburează liniștea nesfârșită a voinței neîmpărțite.

Fără punct de sprijin în spațiu, caut obscure vârtejuri ce se revarsă și nu-mi răspund:

"Eu sunt cel ce este;

Eu știu ce sunt."

M-am săturat de ghips.

Primul cadou

Sa stins printre pufii de zăpadă ce pluteau pe cerul inundat de curcubeul artificiilor. Sa dus lăsând destul loc altuia mai bun sau poate nu. A abandonat totul... clipele frumoase, momentele trăite alături de cei dragi, secvențe de viață ce vor rămâne amintiri frumoase. Nou născutul a venit sec, sumbru, plin de nimic și gol. Exact ca un nou născut mut. Fără un scâncet, fără o umbră de zâmbet, fără bunăvoință, cu ochii goi și triști. 

Retras în singurătatea trialității (nu a dualității) alături de veselia pisoilor, urmăresc noul născut lipsit de viziune cum se adâncește în abisul uitării. 

Îmi mângâi ghipsul și mă gândesc cum se va derula noul an, doar a început în forță.