Corida

Prima ursitoare l-a predestinat luptelor, a doua a șoptit corida, nelăsându-i celei de-a treia ursitoare decât șansa de a zice doar: fi bun. Apoi a urmat prima beție organizată la care participa. În jurul lui toți se îmbuibau, chiuiau și emanau un miros dubios, ulterior avea să afle ca era danful alcoolului. Cineva a spus ceva de ochii ce exprimă multă tristețe și o inocență animalică, blândă care imploră oprirea suferințelor din cele mai adânci abisuri sufletești. Apoi a spus prima rugăciune, un plânset sfâșietor care cerea dreptatea confesată în speranța că va fi uitat, iertat și s-a simțit cea mai groaznică ființă din acest colț de univers uitat de creatori.

Lumea în care s-a născut era aparent destul de discretă. Păduri bătrâne, câmpuri verzi, munți înalți înzăpeziți, toate plasate pe un pămant aspru, sărac și lipsit de dărnicia vreunei urme de gratuitate. Trebuia să fie testat printr-un botez lung de foc pentru momentul care va venii: să nu fugă ca un laș, să nu se sperie de nici un adversar, pentru a-și duce limitele existenței pe cel mai înalt eșafod. 

La început a fost pajiștea verde și plină de flori, apoi mersul de-a bușilea și joaca cu fluturii sub un cer albastru prin care o sferă de lumină îl mângâia plăcut și călduț. A crescut și s-a dezvoltat, a apărut arena și i-a placut să fie puternic, agresiv, apoi adulat, aclamat de publicul care trăia marile lui reușite, de cei ce se lăudau cu victoriile lui, necunoscând durerea timpului ce-și lăsa amprenta pe chipul lui. Egalitatea de forțe era meschină, el singur luptând și supraviețuind lor, celor care se distrau prin suferințele lui. Era testat, hărțuit, apoi rănit la începutul fiecărei lupte de către picadori cu sulițe și de către banderilleros cu țepușe cu cârlige ornate multicolor, pentru a fi slăbit și a avea și alții șanse, pedepsit, jignit, molestat de toți toreadorii, provocându-i durere, distrugându-i sufletul. Dar ia iubit pe toți, necondiționat, sperând că oferind dragoste va fi respectat. Apoi a veni matadorul, de fiecare data altul, care la chinuit îngenunchindu-l. Fiecare matador și-a dorit o evoluție spectaculoasă, și-a dorit uralele publicului și buchetele de trandafiri aruncați spre el în comparație cu bietul suflet chinuit, rănit, îngenunchiat care iubea trandafirii nesmulși, netăiați pe care și amintea că creșteau pe în jurul pășunii copilăriei lui.

Îngenunchiat și cu capul în pământ a așteptat de fiecare dată ca nemilosul matador să-i privească ochii mari și triști, să se privească doar o dată în ochi. Dar matadorul privea doar vârful spăzii și locul în care va străpunge pentru a nimerii inima, neluând în seamă mișcarea controlată a pectoralilor și acea scurtă fandare insesizabilă pe care sufletul înjosit și îngenunchiat, ca victimă a învățat să o facă și să-și salveze de fiecare dată viața. 

Totul ar fi prea simplu, ca sufletul să se ridice în înaltul cerului și să privească uralele mulțimii, dar nu de fiecare dată se întâmplă. Rănit, înfrânt și înjosit este încătușat și târât pe străzi, prin canale și mizerii, apoi scuipat și abandonat și lăsat să își descopere adevărata lui forță, supraviețuirea, nefiind ca cei pe care ia iubit și cărora le-a oferit spectacolele vieții lui. 

Acum, continuă să privească fiecare răsărit din iarba plină de rouă, ascultă ploaia ce îi spală greșelile tinereții, privește fluturii ce zburdă prin trandafirii ce urmează să fie tăiați și aruncați matadorului, admiră apusuri pline de culori din mijlocul lumii lui utopice aflată la celălalt capăt al unui curcubeu și se întreabă amintindu-și de a treia ursitoare, ce înseamnă să fi bun, știind că poartă în privirea tristă și inocentă tot ce a trăit, a văzut, a auzit și ce iubește, acel adevăr crud al unei lumi improbabile.