Nu am mai visat de mult timp că zbor. Sau poate nu am mai putut. Aripile mi-au obosit, poate au ofilit, poate au căzut sau poate au fost smulse.
Simbol al existenței, un secret de mult uitat, îmi reamintește să nu îmi fie teamă de ce sunt și de ce voi deveni. Indiferent la bagajul de amintiri acumulat și de care mă debarasez, zbor spre viitor concentrându-mă asupra prezentului, elaborând gânduri ce zboară aidoma aburului cănii de cafea, devenind stropi de ploaie. Se izbesc cu putere de umbrela de cristal, ca un zâmbet al unui somn de vară petrecut sub cerul înstelat. Mă întorc pentru a resimți primul pas vibrant și modul de a înțelege trăirile, bucuriile sau supărările tale. Îmi țin respirația vrăjind timpul, ignorând trecutul, simțind nemurirea clipei, acceptând maturizarea speranței.
Îți simt sufletul adormit ce se trezește îmbujorat după o noapte de feerie, o noapte în care amândoi am zâmbit după mult timp. În perfecțiunea momentului descopăr calea cea lungă a descoperiri aproapelui și se interpune între suflet, dorință, speranță.
Și aripi cresc din nou.
În mii de clipe am întins aripile spre chipul din ceață, lumina fiecărui răsărit sa împrăștiat, iar gândurile au devenit amare, apoi în fiecare asfințit ți-am intuit făptura, iar regăsirea poate mă va face mai înțelept. Zborul a fost un vis, visul o realitate împlinită... iar acum cu sufletul treaz zbor în această materie ce există în afara conștiinței mele și independent de ea.
Zborul capătă sens, apoi devine un arhitect al sufletului ce și-a găsit liniștea interioară în zâmbetul tău.
Și zbor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu