Zi mohorâtă de toamnă, cică de mâine ar ieși soarele, sau poate o să ningă. Eee, ce mai contează. CATv căzut. Telefonia mobilă căzută – connecting people – yep, noroc ca merge netu. Un cretin îmi trimite un mesaj și mă întreabă:
- Ce faci măh?
- Zac, îi răspund.
- Păi de ce?
- Și ce-ai vrea mă, tâmpitule să fac pe vremea asta?
- Păi odihnește-te, numără banii sau confecționează niște copii! (sic!)
- Mare dreptate ai. Odihnit îs, bani-s de plastic, iar copii să mi alăpteze măta bă, sau Badea Gheorghe pe ea! Și închid, că doar tâmpitu încerca să-mi strice ziua.
Mare dreptate putea sa aibe. Începusem ziua săpând prin noianul de amintiri și am ajuns la un punct deosebit de sensibil al existenței colegei mele de apartament.
Cândva, în copilăria ei, cică ar fi avut și ea (Cucoana) 3 ani și cică trebuia dusă la grădiniță. Pregătirea psihologică a copilului, totul cu două săptămâni mai devreme, pregătirea hăinuțelor, a gentuței pentru supliment, apă și alte dulciuri, pregătirea jucăriilor că... nah, cine știe dacă or fi jucării la Grădi și copilului n-o să-i placă (cu toate că ea își plimba toată ziua bucata de cordelină și bățul – devenite leagăn pe orice bară sau creangă a oricărul pom, în funcție de fraierul pe care îl prindea ca să-i înnoade sau deznoade cordelina, fiind și unica jucărie agreată 70% din zi – studiu statistic realizat pe parcursul a 2 săptămâni).
Ziua cu pricina... era o zi ca oricare alta, cafea, tutun, știrile cu Dedu și cam aceleași minciuni, horoscopul cu Nety și vrăjala ei din stele, pregătit mic dejun pentru doi, eu și Cucoana. Acum apare problema.
Trezește-o.
Încerc sub diferite forme o trezire la realitatea iluzorie a primei zile la Grădi... degeaba.
Mi se răspunde cu cuvinte foarte bine articulate:
- Lasă-măăăă!!!
- Pleacăăăăăăăă!!!
- Oaaaaaauuuuuuuuuu! Nuuuuuuuuu!
Ok, toate au o limită, dar parcă ne pregătisem două săptămâni pentru această zi.
Se pare că doar eu.
Până la urmă cedez, iau copilu sub braț, spăl copilu, îmbrac copilu, hrănesc copilu, adun mâncarea aruncată, șterg copilu, dezbrac copilu, spăl din nou copilu, îmbrac din nou copilu, ia buchetu de flori pentru educatoare, copilu aruncă florile supărată că nu-s pentru ea, recuperez florile, pun în gentuță cordelina și bățu, pun gentuța în rucsăcel că e mai util, ia copilu în cârcă și fugi la grădiniță foarte calm și fără să mă enervez.
Copii mulți, dar parcă și mai mulți plângeau, în rest multe mame la fel de înlăcrimate.
Cucoana se uită speriată la toți acei mini indivizi ce chirăiau și se hotărăște să se retragă în cutia cea mare din fundul clasei. Îi văd lacrimi în ochi, dar nu aud bocete sau alte urlete. Se introbagă într-o chestie sub formă de cub, totul după 3 tentative nereușite de a escalada pereții acesteia, cu toate că nu aveau mai mult de 80 cm înălțime. Puțin panicat urmăresc activitatea tinerei educatoare, în speranța că poate îmi va zâmbi și-mi va extrage plodul din cutia respectivă.
Sughițuri, bocete și alte lacrimi sunt brusc oprite de o explozie de culori. Spațiul aerian al sălii inundate cu plozi e străbătut de jucării ce se pare că decolează pe rând din cutia în care Cucoana sa retras. O masă haotică de mini indivizi prinde viață, uită de lacrimi și începe să viermuiescă prin sala de clasă în căutarea cât mai multor jucării. Alte urlete, de data acesta prind un iz de sunete ceva mai vesele, parcă și ceva note de bucurie. Puțin speriată educatoarea își dă seama că primul meci e pierdut: Cucoana – The Class : 1 – 0.
Dispar urgent, din mai multe laitmotive lăsând în urma armonia ritmică a unei trombe de praf, totul pentru a nu fi împovărat cu transportul prea rapid al unui copil spre casă și al lipsi de marile realizări ale cursurilor de la grădiniță.
Mă postez pentru 2 ore la o terasă în apropiere, nu din alt motiv, ci acela de a vedea utilitatea și rapiditatea utilizări numărului de urgență 112.
Bașca. Așezat în fața paharului cu nectar de piersici, îl admir ca pe o Fântână a dorințelor și sorb prima gură de lichid 100% natural cu o concentrație de maxim 5% pulpă de fruct, apoi cu un neuron extrem de vitaminizat îmi pun o dorință... Nu se întâmplă nimic, din contră mă simt obligat să mă răcoresc cu încă un nectar 100% natural... etc. etc., toată acestă zdroabă datorată efortului depus pentru educației lu’ copilu.
Cele două ore trec, îmi mai ofer un bonus de juma de oră pentru liniștea mea sufletească și mă îndrept spre extragerea lu’ Cucoana din Grădi.
Redescopăr sala de clasă, îmi iau odrasla sub braț, urlete, strigăte de ajutor, observ minori de 5-6 ani uitându-se urât la mine cum o răpesc pe regina jucăriilor, apoi îmi îndrept niște ochi semideschiși spre tânara educatoare, primesc niște fulgere și... Da! Victorie!
Cucoana – Teacher 2 – 0.
Zilele s-au perindat cu viteză, toamnă, iarnă, primăvară, vacanță, apoi anotimpurile s-au reluat. Nu pot spune cine a ieșit învingător, dar sunt sigur că diferența a fost foarte mică. La fel de sigur sunt ca tot ea a ieșit învingătoare, iar la părăsirea lui Grădi (pentru că nu au putut să o dea afară) o bună parte din educatori au organizat o beție ad-hoc.
Nu am aflat până la încheierea ediției de atunci, dacă au mai fost și alte victime ale educației impuse la Grădi, dar sigur odraslele noastre au ieșit victorioase.
Anii au trecut, chiar mai repede decât aș fi dorit eu sau Cucoana. Au fost lungi despărțiri, revederi, reîntâlniri, traiul în comun cu bine și cu rele.
Problemele existențiale au reapărut la fiecare salt evolutiv al Cucoanei. Chiar dacă a mai pus un metru pe ea, sau în jurul ei, sau deasupra și pe lângă, dar se pare că a rămas aceeași ființă încăpățânată ce aduna victorii la Grădi și medalii în viața de zi cu zi. Activitatea acerbă din acest spațiu mioritic al viețuiri noastre simple, a creat complexitatea unei relații concurențiale care nu poate să își arate colții.
Acum începe un alt meci, o nouă luptă, așa că mă simt obligat să încep ziua foarte devreme și foarte bine dispus. Cafea, tutun, știrile cu Dedu și cam aceleași minciuni, horoscopul cu Nety și vrăjala ei din stele, pregătirea unui mic dejun pentru doi, eu și Cucoana, plus o mare problemă. Trezește-o.
Încerc sub diferite forme o trezire mai puțin brutală... degeaba. Apoi cedez.
- Făăăăă, trezește-te!
Mi se răspunde cu aceleași cuvinte foarte bine articulate, ca în urmă cu mulți ani:
- Lasă-măăăă în pace!!!
- Pleacăăăăăăăă! Dorm!
- Cucoană, e prima ta zi la facultate! Deșteptareaaaaa... îi mai spun.
- Tu vorbești serios? E gata vacanța? Vezi-ți tu de treaba ta și termină cu glumele astea morbide.
Brusc, deschide ochii aia mari și cafenii se uita urât la mine, mă ejectează cu o grimasă. Sunt în culmea fericirii, sa trezit.
Nu o mai duc și la Facultă, nu mai e nevoie. În schimb stau acasă nerăbdător și aștept verdictul.
* * *
Ziua e pe trecute, ușa se deschide încet. Poate e obosită, poate e tristă, poate nu e ce și-a dorit. Dar... Cucoana îmi apare cu un zâmbet angelic. Auleuuu! A luat conducerea. Oare ce am creat?
