Toamna, un anotimp cât un vis

Am vise, 

ai vise, 

are vise, 

avem vise...

Visez, după ce am descoperit o nouă lume în care visez. O lume a îngerilor și a frunzelor luate de vânt, locul în care durerea singurătăți a zburat printre nori devenind fericirea a două frunze purtate în neant. Prin urmare voi opri orice activitate, cu excepția uneia singure: voi continua să visez. 

De ce? 

Pentru că am descoperit că visele devin realitate, exact ca și atunci când, ținându-mă de mână, mi-am dat voie sa alunec în interiorul aromat al sufletului tău. Acolo am văzut o lume cu totul nouă.

Îmi era teamă să scot vreun sunet, de frică să nu-ți întrerup zborul, de teamă să nu te îngrozesc cu vocea mea zgomotoasă, nederanjându-ți ordinea interioară și reducându-ți lumea la tăcere. Dar zburdând prin acest tărâm al sufletului, prin visele noastre incredibile și colorate, aplanez conflicte interioare cu atingeri diafane de vise frumoase. 

Trecerea mea nu lasă cicatrici, ar durea prea tare. Las odată cu scurta mea vizită rotocoale de vise cu speranța că vor rodi, vor face fructe și am putea să le culegem. 

Vise ce urmează să le trăim.