Obosit după atâtea căutări, cu imense umflături sub ochi, adunate ca nişte bulbi încordaţi, cute verticale, riduri adânci ce coboară până spre colţul buzelor lipsite de culoare, brazdează acea parte a obrazului până se întâlnesc cu sprâncenele ce împrumută chipului o expresie obosită. O expresie ce unii o văd plină de ură şi cu o nuanţă de dezgust.
Se pare că nu râd niciodată, poate că nu am învăţat şi, în general, se pare că nu mă pricep să-mi exprim emoţiile, deşi cred că ochii, mereu scânteietori proiectează o rază în permanentă căutare spre cunoaştere.
Atunci, se întâmplă să meditez, cufundat adânc în gânduri şi uitând de cele din jur, să mă învelesc într-un abur visător şi trandafiriu, pătruns de misterioase lumini, inaccesibile altora, ca un copil adormit, ce zâmbeşte cu blândeţe prin somn, sau ca un călător rătăcit, reîntors pe tărâmurile natale şi adormit în poala iubitei ce-l mângâie pe frunte, visând la geniala-i descoperire din lungul răstimp de pribegie.
. . . . . . .. . . . . .
Ziua aceea de neuitat, vibrând de triluri de păsări necunoscute, şi mângîieri, plesneşte în sufletul încordat şi ceva se rupe, încât astăzi mi se pare că tocmai atunci a fost clipa când m-am aflat la apogeul fericirii şi că tot ce a fost nu reprezintă decât o tristă şi obositoare monotonie, care mă face să plâng, fericit la acea clipă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu