Alergând prin basme

Îmi place ca în fiecare zi să merg, să alerg, să mă plimb întotdeauna pe altă uliță sau o nouă potecă, cunoscute sau mai puțin umblate. Plimbarea de azi a avut un traseu mai puțin bătut de urma pașilor mei. Dar nu asta e esențial. Importantă a fost această zi, o zi în care am dat o importanță majoră amănuntelor.

Pașind prin iarba umedă fără nici o grijă, doar amintiri ale copilărie în care alergam cu teneșii rupti și urlam cât mai tare alături de ceilalți prieteni ai copilăriei, găsesc pe marginea potecii câteva boabe de fasole. Mă opresc le admir, câteva pestrițe, câteva albe, restul tărcate. Poate un om amărât a trecut pe aici, spre casă, poate sacoșă i sa rupt și le-a pierdut. Sigur se va întoarce sa le adune. Poteca se indreaptă spre o gospodărie, iar în poiana din față o gâscă se ridică din iarbă, speriată de prezența mea, abandonând un ou galben, lucitor, cred că clocea. Săraca, am speriat-o.

Miresmele pădurii și aburul evaporat din iarbă mă fac să simt în jurul meu o lume de basm. Nu acord prea multă atenție căluțului alb care trece în galop pe lângă mine. Săracul avea ceva în frunte, poate vreo malformație sau poate cineva a făcut o glumă proastă bietului animal legându-i ceva pe frunte. Aleargă atât de frumos, da, este un animal sănătos și îngrijit.

În vale se aude susurul unui pârâu. Un curs de apă limpede ce aleargă printre pietre. Mă aplec pentru a sorbi câteva guri din apa-i răcoroasă și plină de viață când, în mâinile făcute căuș se strecoară un mic peștișor auriu. Privesc forma zglobie, speriată și plină de viață. În mintea mea apare o amintire, un scurt mesaj: „Pune-ți trei dorințe și te rog eliberează-mă!” Normal, îl eliberez și-mi văd de drum mai departe.

Ultimele peisaje ale unui mediu natural încep să se contopească cu peisajul urban. Ajuns în civilizație, redevin omul. Conștientizez scurta aventură, basmul, și deloc surprins de mizeria urbană descopăr cât am fost de fericit.

Aceasta a fost ziua de azi.

De-a v-ați ascunselea cu Luna

Gânduri murdare planează asemeni unor iepurași roz cicălitori. Caut călimara pentru a descrie aceste mizerii și descopăr un joc uitat al copilăriei. Nu am nevoie de pană, visele sunt repetitive și nu pot fi uitate. Îți ascunzi nudul în valuri de aburi taioase, dar inspirat de o umbră contextuală îmi dai voie să îți mângâi forma plină de savoare. 

Inscripionez fiecare iepuraș oscilant cu atingeri vibrante, fugărindu-l prin rotocoale de fum. În liniștea rămasă iți admir perfecțiunea, vibrez la atingerea efemeră a luminii tale, descoperind că nu ești vulnerabilă. Captivă într-un labirint al norilor reflexia ta lasă arome de lumină peste florile de pe pervaz surprinzând secvențe fierbinți atunci când cerul se lasă mai jos decât norii. 

Vreau să te privesc mai mult, să te admir și să ascult șoaptele îndrăgostiților din acest ceas de seară, dar vălătuci de nori te ascund și nu mai pot să ating Universul.

În seara aceasta va ploua.

Vise

Culeg vise de mic, le culegeam şi la 10 ani, şi la 20, poate şi la 25, sigur şi acum. Unele realizabile, altele imposibile, pe cele frumoase şi pe cele din alte existenţe efemere. Le colecţionez şi e dreptul meu să îmi doresc mai mult. 

Descopăr din vieţile anterioare cum coexistă vise fragmentate până la incoerenţă. Le pun cap la cap prin mişcări alambicate pentru a le citii pe litere, le extrag şi le aduc la suprafaţă cu convingerea că amintirile încă trăiesc în mine. Temerile abisului spun să părăsesc visele şi să mă îndrept către adevărata realitate, dar raportul dintre raţional şi iraţional îmi consumă până la autoexcludere majoritatea viselor imposibile. 

Hoinărind liber prin spaţiul oniric observ libertatea visului şi imposibilitatea sufletului de a-şi alege sentimentul veşniciei. Din toată libertatea o pasăre a venit şi mi-a cules visul, a zburat şi la plasat în aer, de unde visul a ales sufletul şi verbul a vrea. 

Acum nu mă pot hotărâ care este lacrima mea. 

Cum să fac să ascund această lacrimă când cea mai atacată parte a universului este creaţia umană. 

Într-o lume dezechilibrată de propriile-i reguli, paradoxul viselor ne întâmpină cu un motiv pe care îl vom afla mai târziu, după ce-l trecem prin filtrul raţiunii, îl judecăm cu mintea şi cu sufletul sau facem alegerea cea mai simplă şi cea mai eficientă – salvăm visele ca pe nişte albume cu poze. 

În ultima perioadă întâlnesc zilnic oameni care spun că nu mai pot lupta cu destinul, indivizi care şi-au abandonat visele. Aş vrea să nu mă supăr pe ei, să trăiesc şi eu ca restul în indiferenţă şi superficialitate... dar este unul din acele lucruri imposibile. 

Visurile imposibile sunt obsedante. 

Ultimul vis vrea să-mi vinzi o zi de vară şi soarele ca să-mi încălzească sufletul. Sau poate că eşti darnică şi mă salvezi de melancolie, poate faci risipă şi îmi oferi şi seara ce urmează, cu o lună plină... molipsitoare ca o îmbrăţişare până în zorii unui nou răsărit, pentru a-ţi oferii la rândul meu o nouă zi. 

Scriu de vise, paradoxuri şi imposibil. Fluturi îmi zburdă prin cap şi încearcă să mă convingă că visele pot fi comune. 

Îmi vine să ţip de durere, mult timp nu am crezut că mai pot să visez. 

Şi nu mai vreau să ţip, ar fi o risipă inutilă să-mi forţez corzile vocale... acum ştiu ce vreau. O să-mi las să-mi crească aripi şi voi fi acolo sus pentru a umple cerul cu suflet.

Volatizare

A dispărut. Carapacea care mă ferea de lumea exterioară s-a volatizat. A luat-o pe altă cale, iar destinul se pregăteşte să arunce o altă carte pe masa de joc. Sau mănuşă. Deschid larg ochii şi mă bucur că soarele răsare şi iarba e tot verde. Şi apoi de ce să nu fiu fericit? Voi profita de fiecare zi pentru că sunt valoroase şi de neînlocuit. Voi profita cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ.

Călător al acestor rânduri: Ai înţeles ceva? De fapt cred că te vei bucura foarte mult dacă m-ai înţelege.

Şi atunci vei observa că profit de realitatea zorilor şi privesc amăgirile din lumea voastră creată din gânduri.

... la mine a înflorit liliacul.

O chestiune de principiu

Mă obsedează chestiunea amorului şi a relaţiilor de cuplu . M-am gândit de multe ori, am făcut comparaţii şi mi-am dat seama că majoritatea prietenilor ce roiesc în jurul meu au tot ce cred că şi-au propus, dar tot singuri sunt. Fac compromisuri pentru că aşa li se pare normal a trăi în mlaştina pe care şi-au creat-o. Sunt (cred) oameni normali ce zburdă în jurul meu, cu obligaţii sau fără, dar totuşi independenţi, cu meserii concrete sau fără, fără dileme existenţiale majore şi, culmea, toţi posesori de carismă.

Mă întreb unde mai este fericirea? 
Ocazional am analizat doar comportamentul masculin, am fost atent la ce fel de alegeri fac ei, bărbaţii. Mi s-a părut incredibil să constat că, pe majoritatea dintre ei, îi atrag exclusiv femeile… imposibile. Evident că există şi excepţii. Dar reţeta succesului în materie de amor contemporan este, din păcate, teribil de ieftină!Privesc în cotidian şi observ că la ora actuală, femeile frumoase sunt singure. Femeile independente sunt singure. Femeile inteligente sunt singure. Iar, dacă nu sunt singure, sunt nefericite. Şi asta se întâmplă tocmai pentru ca 95% dintre noi, bărbaţii, habar nu avem cine suntem sau ce vrem. 
Din păcate pentru prietenii mei (înca), coordonatele unui experiment amoros de succes, de tip contemporan, vor rămâne la stadiul de vis frumos necenzurat. Ar fi inutil să încerc să schiţez câteva reguli de bază prin care să pot “provoca” destinul şi prin care ai încerca să te minţi că ţi-ai întâlnit marea iubire. 
Un lucru ştiu sigur! Că nu sunt o persoană comună şi nici predispusă la compromis.