Vise

Culeg vise de mic, le culegeam şi la 10 ani, şi la 20, poate şi la 25, sigur şi acum. Unele realizabile, altele imposibile, pe cele frumoase şi pe cele din alte existenţe efemere. Le colecţionez şi e dreptul meu să îmi doresc mai mult. 

Descopăr din vieţile anterioare cum coexistă vise fragmentate până la incoerenţă. Le pun cap la cap prin mişcări alambicate pentru a le citii pe litere, le extrag şi le aduc la suprafaţă cu convingerea că amintirile încă trăiesc în mine. Temerile abisului spun să părăsesc visele şi să mă îndrept către adevărata realitate, dar raportul dintre raţional şi iraţional îmi consumă până la autoexcludere majoritatea viselor imposibile. 

Hoinărind liber prin spaţiul oniric observ libertatea visului şi imposibilitatea sufletului de a-şi alege sentimentul veşniciei. Din toată libertatea o pasăre a venit şi mi-a cules visul, a zburat şi la plasat în aer, de unde visul a ales sufletul şi verbul a vrea. 

Acum nu mă pot hotărâ care este lacrima mea. 

Cum să fac să ascund această lacrimă când cea mai atacată parte a universului este creaţia umană. 

Într-o lume dezechilibrată de propriile-i reguli, paradoxul viselor ne întâmpină cu un motiv pe care îl vom afla mai târziu, după ce-l trecem prin filtrul raţiunii, îl judecăm cu mintea şi cu sufletul sau facem alegerea cea mai simplă şi cea mai eficientă – salvăm visele ca pe nişte albume cu poze. 

În ultima perioadă întâlnesc zilnic oameni care spun că nu mai pot lupta cu destinul, indivizi care şi-au abandonat visele. Aş vrea să nu mă supăr pe ei, să trăiesc şi eu ca restul în indiferenţă şi superficialitate... dar este unul din acele lucruri imposibile. 

Visurile imposibile sunt obsedante. 

Ultimul vis vrea să-mi vinzi o zi de vară şi soarele ca să-mi încălzească sufletul. Sau poate că eşti darnică şi mă salvezi de melancolie, poate faci risipă şi îmi oferi şi seara ce urmează, cu o lună plină... molipsitoare ca o îmbrăţişare până în zorii unui nou răsărit, pentru a-ţi oferii la rândul meu o nouă zi. 

Scriu de vise, paradoxuri şi imposibil. Fluturi îmi zburdă prin cap şi încearcă să mă convingă că visele pot fi comune. 

Îmi vine să ţip de durere, mult timp nu am crezut că mai pot să visez. 

Şi nu mai vreau să ţip, ar fi o risipă inutilă să-mi forţez corzile vocale... acum ştiu ce vreau. O să-mi las să-mi crească aripi şi voi fi acolo sus pentru a umple cerul cu suflet.