Comoedia iacet

Supărat că peste noi a dat buzna căldura dezertez din mirifica citadelă și timp de o lună sunt dat dispărut. Normal, nimeni nu îmi simte lipsa, poate doar indivizi care mai cereau bani de o coajă de pâine (a se citii o țuica) și poate vecinii care nu au mai avut ce asculta (cu paharul pus pe perete și lipit de ureche) lungile mele conversații telefonice.

Reîntors din scurta vacanță descopăr mari schimbări (nu geomorfologice) ale urbei.  Orașul a devenit colorat și ceva mai animat. Obsedat de ideea unui spectacol de calitate mă opresc la primele afișe și descopăr cum visul meu se evaporă. Culorile vi ale afișelor mă intrigă în continuare, amintindu-mi că a început campania electorală.  Și pentru că să fiu un cetățean model, le urmăresc cu atenție pentru a ști cu cine votez.

O voce pițigăiată se aude în spatele meu.

„Ce faci măi p... mai trăiești?”

Șocat de vocea ce imi părea puțin cunoscută, mă întorc și observ la 5-6 metri un individ cu care mai comunicasem în trecut de câteva ori. Iritat, în loc de salut îi răspund doar:

„Spre disperarea multora, DA”.

Aș vrea să plec, dar individul se dă la vorbă, nebăgând în seamă (cred) mica mea ironie. Nederanjat de graba mea, insistă să-mi explice ce aș avea de căștigat, bla, bla, bla... dacă aș vota partidul cu care participă la alegeri în funcția de consilier.

Iritat îi promit marea cu sarea și cât mai englezește o șterg. Drumul  spre casă îmi duce pașii pe lângă alte geamuri pline de afișe (panourile puse la dispoziție de primărie erau pline de afișe rupte sau jupuite, doar un singur partid rămânând cu afișele intacte), unde normal că mă opresc pentru a vedea viitorii noștri foști aleși.

Dar, surpriză. Mă relaxez brusc și mă bufnește râsul. Văd poze cu indivizi destul de ciudați... iar pentru că cunosc toate literele, reușesc să descifrez și funcțiile pe care aceștia le dețin. Surprins observ cât de educați sunt viitorii noștri foști aleși din mica mea citadelă (sub 10.000 de locuitori), inclusiv individul care ma racolat. Varietatea de ingineri, pedagogi, manageri, psihologi, publiciști și economiști mă face să râd zgomotos ca la o anecdotă bună. Doar e campanie, perioada când minciunile nu se pedepsesc.

Sătul de râs și de postere frumos colorate, caut un program, o strategie economică de dezvoltare a orașului pentru următorii ani. Bașca... nimic.

Și plec îngândurat la viitorii noștri foști aleși, la viitorul urbei.

Rămâne doar întrebarea:

„Eu cu cine pana mea  votez.”